filosofii rurale

Pe drumul din sat (singurul),



asfaltat cu bani din fondurile UE, gonesc maşini şi trec puţini oameni, care aproape invariabil vorbesc la celulare. Un nene din sat vrea să-şi alunge nevasta cu tot cu copil de acasă pentru că şi-a găsit una pe internet.
Când eram mică şi trăiam aici, maşină avea doar unul “dindeal” şi când se auzea din depărtare, era fie el, fie cursa de 2, fie vreo maşină-eveniment. Acum la 10-15 minute trece o maşină – dacii puţine. Adesea din portbagaj se ivesc cozi de coase şi greble. Greblele nu mai au colţi de lemn, ci de plastic albastru. Sunt uşoare şi trainice. Cam 700 de ani. Aş vrea să mai fiu pe aici doar ca să văd cum se descompune plasticul albastru.
Când eram mică şi trăiam aici, oamenii treceau pe drum cu treabă. La făcut fân, la vite, la cumpărături în târg, duminica şi de sărbători la biserică. Ba nişte vecini treceau mereu îmbrăcaţi în costume naţionale. Acum trece doar câte un venetic care merge la plimbare, o vecină tânară pe role, vecina “dinjos” venită în vacanţă din Italia, cu copilul într-un cărucior şic. Şi toată lumea leorbăie la mobil.
Când eram mică şi trăiam aici, la biserică era plin de oameni, care tropoteau pe drumul plin de praf ca să ajungă la slujbă. Acum biserica e cam goală şi pare foarte mică pe langă noua catedrală care se înalţă faloasă alături. Catedrală ce va fi tot şi tot mai goală. Dar e bine că are o parcare mare…
Când eram mică şi trăiam aici, toată vara se făcea fân. Toată lumea, cu mic cu mare, lucra la fân. Pentru că toată lumea avea vite.
Pentru cine nu are idee, fânul trebuie cosit, pe atunci se cosea cu coasa (nu-i aşa?), rezultau brazde, care trebuiau împrăştiate până-n ziuă, pe la prânz trebuia întors “de-a doilea”, spre seară trebuia adunat în literarele căpiţe, numite loco porşori. Totul cu greble din lemn care ţineau nu 700 ci 4-5 ani, dacă nu sufereau vreun accident. A doua zi dimineaţă porşorii se împrăştiau cu mâna şi urma acelaşi proces, care culmina seara cu adunatul fânului în claie. Asta în 2 zile cu soare. Când ploua, şi la munte plouă des şi subit, procedura se prelungea, iar calitatea finală era îndoielnică.
Cine nu avea pământ să facă suficient fân, cumpara pentru iarnă. O claie costa destul de mult. Şi nu găseai oricând la oricine.
Acum cam totul se coseşte cu cositoarea. Adunatul se face cu maşinuţa de adunat fân. Asta în cazul în care cineva are ce face cu fânul. Altfel, te rogi de oricine să vină să ia fânul din livada ta. Gratis, super gratis, numai să-l ia. Dar nu-l mai vrea nimeni. Pentru că nimeni nu mai are vite. Pentru că munca la vite este foarte grea. Şi nu ”se merita” cum zic oamenii. Ca să produci ceva cu vaca din dotare… e exclus. Colectorii de lapte îţi plătesc 0,8-0,9 lei / litrul de lapte crud, integral, cu grăsime de la 3.5 în sus. (Şi eu cumpar lapte, de capră e drept, cu 15 lei / litrul….). Din laptele unei vaci, poţi preda colectorului cca 3-5 litri pe zi. Pe restul îl mănâncă viţelul care a făcut posibilă existenţa laptelui in the first place şi mai foloseşti şi tu prin casă pentru una alta. Asta vara, că iarna laptele e mai puţin. Aşa că, per total, într-o lună poţi lua cca 200 lei, hai poate 250 de pe urma unei vaci. Sau 5-6-700 de lei salariu pe la un patron care te plăteşte la seminegru. Şi la care munceşti atât de mult, încât existenţa unei vaci devine copleşitoare. Aşa că nimeni nu mai are vite. Au serviciu, au salariu, şi pe masă, în loc de brânză şi lapte, salam feliat şi cremvuşti.