Pages

0 comments

35

Şi am făcut şi 35 de ani. Am şi copil. La revedere!




E genial să ai prieteni.






Care au idei de genul hai să ne mutăm într-un soi de mare familie, în care să împărţim sarcinile... cei care au afinităţi la copii, să aibă grijă de ei, cei care nu, nu. Nu ştiu de ce n-am face asta. Sau ştiu: cred că ne lipseşte un guru :D


1 comments

MI-RI

Aseară a avut Santiagul parte de prima poveste, spusă de Tati cu ajutorul acelor finger-puppets de la Ikea:

Şi cum păpuşile alese cu ochii închişi, s-au nimerit a fi mirii (sau miri, ca să fim in trend :P), povestea a fost despre Mimi şi Riri. Care au degenerat până la sfârşit în Prinţesa şi Vasile. Nu ştiu copilul ce şi-a spus (el se străduia cu mare sârg să bage păpuşile în gură), dar eu m-am distrat foarte bine. Tati, mai vrem!

2 comments

on the edge

Mama lui Santiago e pe cale să facă depresie. Asta în cazul în care n-a făcut-o deja şi nu e în stare să (o) recunoască.
Pornind de la 'cine a fost primul, oul sau gaina', mă întreb şi eu: am depresie pentru că nu pot să dorm sau nu pot dormi ca simptom al depresiei?! Căci somnul s-a tot împuţinat în ultima vreme, în loc să crească şi a culminat noaptea trecută, când am reuşit să adorm la 4.30. Dimineaţa. Şi cum Santiagul, cel mai grozav copil, dormea reglementar de la 11 seara, la 5 s-a trezit pentru papa. Şi eu cu el. Culmea e că nici măcar nu eram prea adormită, cele 30 de minute de somn părând ca 5 ore din alte vremuri...
Revenind la depresie, mă gândesc la cele 2 variante, ambele puţin plăcute minţii: ori am depresie şi încă nu realizez, ori nu am şi doar imi închipui. Şi chiar nu ştiu care e varianta "câştigătoare". E foarte posibil să fie o perioadă cumva 'normală', după ce a trecut cea iniţială de inedit... şi am intrat într-un soi de rutină, care îmi lasă spaţiu psihic să-mi pun întrebari exasperante. La certitudinile zilei intră amărăciunea că bunicii (părinţii mei) stau departe tare de noi şi nu apucă să-şi vadă nepotul cât de des aş şi ar vrea, că bunicul din partea lui Tati nu mai este printre noi de acum 4 ani - 17 martie - (şi ce încântat ar fi fost el de Iulian...), că în 11 martie ninge mai tare decât la Crăciun şi nu putem ieşi pe afară, că trăim într-o ţară / societate în care ori stai acasă cu copilul riscând să pierzi orice contact cu realitatea, ori te duci la serviciu, laşi copilul cu nu-se-ştie-cine, riscând să pierzi orice contact cu copilul (pentru că la noi ideea de a avea un part-time job e destul de exotică, dublată de aspecte pecuniare sau mai degraba mercantile, iar ideea unuia full time din cauza căruia să lipseşti min 10 ore de acasă este pur şi simplu paralizantă...). Lista de incertitudini este mult mai lungă. Pornind de la îndoiala că am suficient de bine grijă de copil, că va creşte "bine" cu un părinte ca mine, trecând prin grijile pe care mi le fac în legătură cu ce aş putea să-l hrănesc în era e-urilor şi a mâncării de plastic... şi ajungând la marea de frustrări legate de timpul meu liber, de timpul nostru liber, de faptul că nu apuc să-mi sun prietenii (şi foarte des nici nu-mi vine, căci ce aş putea să le spun eu...), că nu mi-am citit de săptămâni bune adresele de mail (cred că voi arunca totul în junk), de libertatea de mişcare în spaţiu şi de 1000 altele pe care mi-e şi silă să le mai enumăr (deşi dacă le ignor, şansele să dispară sunt de -1).

Mă numesc M şi de 1 săptămână mă întreb dacă am depresie post-partum....

3 comments

aniversăm...

... 4 luni.
Patru luni în care nu ştiu ce-am făcut exact. Senzaţia stranie este că nu am făcut nimic. Nimic înafară de alăptat, plimbat copilul în diverse poziţii prin casă, schimbat, culcat, culcat din nou a treia oară, spălat hăinuţe mici-mici - când ai primul copil, descoperi cu stupoare că în maşina ta de spălat în care mergeau 10 tricouri, 2 blugi şi 5 sosete, încap acum minim 20 de salopeţele cu picioruş, body-uri în număr nesfârşit, pantaloni în miniatură, prosopele mari şi mici şi multe alte lucruri atât de mărunte... - întins toate cele de mai sus la uscat, urmate de călcat şi strânsul lor (asta e altă poveste, că fiind aşa de mici nici nu ştii să le împătureşti, senzaţia fiind că sunt deja împăturite) şi multe alte lucruri care ţin de viaţa de zi cu zi.

Dar în timp ce eu nu am făcut nimic, copilul Santiago a crescut. Şi acum îmi pare că aşa a fost dintotdeauna. Vremurile când era cât un ghemotoc s-au estompat, când mă uit acum cum râde în hohote, cum şi-a descoperit vocea cu care exersează zilnic în reprize şi face diverse mutre când e săltat în fund şi vede lucrurile dintr-o perspectivă nouă...

Şi parcă văd ca în timp ce eu stau afundată în autocompătimirea asta de doi lei cum că nu fac nimic, copilul meu o va lua încet la picior prin casă şi mă va striga din camera de dincolo să-mi arate cine-ştie-ce descoperire.
Mă duc să stau cu el să nu mă ia prin suprindere :)