Pages

3 comments

5 ani

















La multi ani Santiago!

0 comments

Pozeste de vacanţă

- Băi, da' aparatul l-ai văzut pe undeva?!

Aşa se nasc poveştile sau cel puţin aşa a început cea care se scrie acum. Pentru că mama lui Santiago s-a întristat când am descoperit împreună că prin bagajele desfăcute şi lăsate până mâine cam vraişte prin hol, nu-i de găsit aparatul foto al Santiagului. Şi m-am necăjit şi eu, că n-o să fac acum pe duru', nu de aparat, dă-l dracului de aparat, dar cu el făcusem tustrei toate pozele din săptămâna asta de colindat prin valuri şi nisip. Şi nu erau multe şi probabil nici prea grozave, dar erau singurele. Şi nici nu-i mare lucru de povestit... na, o vacanţă la mare, dar Santiago doarme acum şi visează zâmbind el ştie ce, tolănit exact ca o plăcintă (tata, cum exact ca o plăcintă?! nu exact ca o plăcintăăă!). Iar lângă el a adormit mama lui, poate chiar un pic înainte, obosită după drumul lung de azi şi puţin tristă. Aşa că mie unu' mi-e destul de clar că asta nu poate să rămână doar vacanţa-aia-din-care-n-avem-nici-o-poză.

Se făcea că vineri noaptea am proţăpit cortul pe plaja aia mare şi nu la fel de pustie ca pe-atunci când descopeream noi Krapets-ul. Aşa a dormit Santiago prima noapte la cort, adică: a intrat în cort, a mai povestit una-alta şi a adormit, cum face orice călător care se respectă. Dimineaţa s-a întâlnit cu toată marea aia mare-mare şi valuri şi spumă şi nisip cât vezi cu ochii, aşa că regăsirea a început cu o ţopăială la mal, de păsăroi care-şi curtează perechea fără să îndrăznească prea mult. De prânzul la Yanitsa se leagă apariţia unui chelner tare simpatic şi prietenos, despre care povestea va mai pomeni ceva mai încolo, dar şi a piscinei de copii în care poţi să apiscinezi direct din tobogan. Ochii mari, rânjet larg, oau, mama, tata, ai văzut cum am făcut? 

Apoi încă o noapte la cort şi marea se lasă cucerită încă un pic, se joacă de-a hardtoget, las' că ştim noi, am mai văzut de-astea, Santiago, ia colacul şi hai la stropeală, mama, mă ţii?, te ţin, te ţin, vine şi tata, hai să ne ţinem toţi de mâini.

Carneţel. Carneţel?! Mda, adică ăla pe care scrie la restaurant domnul ăla. Căutăm carneţel, orice carneţel. În Krapets?! În fine, între timp hai să dormim şi o noapte la hotel, că şi-aşa prietenii cu care am fost au plecat, că luni merg la muncă, au fost doar de weekend. Mâine mergem şi noi în alt loc. Până atunci, îngheţată. Şi nişte piscină de oameni mari. Cu colac. Nu mă mai ţine, că pot eu! Uite cum mă-nvârt!!!

Mama e mama. Mie mi-a fost jenă să-l întreb de carneţel pe domnu' ăla care ne-a servit, pe care l-am văzut tropăind cu fruntea îmbrobonită printre mese, de dimineaţa până seara. Mă gândeam că numai de ghiduşii nu-i mai arde. Aiurea. Santiago are un carneţel cu 8 (opt) file şi a şi bătut cuba cu el. Începând din clipa aia şi până acum câteva ore se pot presăra aleator în naraţiune momentele mama/tata, ne jucăm de-a restaurantul?

Gata, am pornit spre Shkorpilovtsi. E o plajă maaare, şi cu umbrele, şi fără umbrele, şi cu terase, şi fără terase, o ştiu eu, am fost cu băieţii, cu motoarele.  Hai să căutăm cameră, 2 nopţi, dacă n-om găsi, punem cortul. Ăştia cică zic că au, ah, stai că de fapt n-au, lasă că au ceilalţi. Bun. Camera n-arată rău, dar are un miros de... naiba ştie, ceva apăsător, intrat în mobile şi-n pereţi. Şi saltelele fac ca toţi dracii când te aşezi în pat. Treaba lor, am rezolvat cazarea, hai că se duce soarele.

Vrei scoici? Îhî. (molf-molf). Sunt bune! Asta în pauza dintre două reprize de alergat pe nişte saltele roşii, de-alea puse pe băncuţe joase, să se lăfăie boierimea la plajă. Dar seara sunt goale. Şi Santiago aleargă şi ţopăie pe ele, în gaşcă cu diverşi copii cu care se înţelege în limba copiilor. 

Cu marea acum e clar, pus colacul şi dus în braţe până dincolo de linia unde se sparg valurile. Şi valurile chiar sunt valuri, nu-i moft. De-acolo, libertate. Şi râs... vai cât poa' să râdă!

Na că au gonflat un gonflabil de-ăsta mare lângă hotelul uriaş, de fiţe. Un tobogan. Nişte leve, 10 minute. Oaaaaaa! Mai vreau! Hai că venim şi mâine, e târziu acum. Ţeapă. Gonflabilul se dezgonflează ziua. E în plin soare, cine să se dea. Facem un air-hockey de consolare. Căutăm în altă parte, bine? Bine...

Bye-bye, stinky room. Ne cărăm la Yug, unde e un camping şi un hoteluţ care ne-a căzut nouă cu tronc, demult, demuuult, pe când am bântuit cam la fel prin Bulgaria cea mişto, doar că eventualitatea unui Santiago era atunci cel mult o dilemă. OK. Cameră sau cort? Hotelul e chiar în golfuleţul cu plaja şi e cam tentant. Au o cameră liberă, fix două nopţi. Pare cam scump, dar uite că din hotel dăm iama direct pe plajă, iar în campingul uriaş naiba ştie unde am avea loc. Şi camera e frumoasă şi lenevoasă şi miroase bine. Şi avem şi mic dejun, şi umbrelă, şi şezlong. Bineee, burghezie să fie.  Mama, hai în apă. Tata, hai în apă. Când mai intrăm în apă? Plus joacă, joacă şi alergat pe săturate. Tot în gaşcă, tot cu vorbit în copilăreză. Partenerii de joacă nu par să rupă vreo engleză, aşa că degeaba încearcă Santiago să afle de la noi cum-se-zice-la că nu prea ajută. Dar nici că-i pasă şi nici ălorlalţi, se înţeleg prin râs. Înainte de plecare, Santiago îi hipnotizează cumva pe nişte vecini de terasă şi ajunge să joace pe tableta lor joculeţul cu trenu' pe care-l mai butonează pe telefonul meu, când prinde ocazia.

Iar plecăm? Da, mergem în alt loc frumos, tot la mare. Da' cum se cheamă? Sinemorets. Şi prima oară unde am fost? La Krapets. Krapets? Da. Şi pe urmă? La Shkorpilovtsi. Şi aici? La Yug. Şi unde mergem? La Sinemorets. De ce?

Ne-a pus naiba să ne fie lene să ne întoarcem o aruncătură de băţ până la Kiten, aşa că acum dă-i şi caută bancomat prin Tsarevo, că ne mai trebuie leve. Găsim. Oprim. Mama lui Santiago, mergi tu la bancomat, că eu sunt în slipi... Merge. Când vine mama? Repede. Vine repede. Fără bani. Cardul e la mine. Bine, mă duc în slipi, e rândul meu. Bancomatul e mort-mort, off-duty. Dar fix înainte a scos unu' bani. Ce-i drept, a scos. L-o fi scos şi din priză. Găsim altul? Găsim. Mort? Mort. Bine, vedem la Ahtopol. Unde mama lui Santiago e ghidată de un tânăr bulgar care studiază în Olanda şi are o grămadă de colegi români. După ce o ghidează, zice că e bancomat şi în Sinemorets. Moftangiul... :)

Ah, Sinemorets. Alt loc, şi mai drag, tot din bântuiala aia veche. Mâncăm de prânz şi o tăiem pe plajă. Fără cazare, deocamdată, vedem mai încolo. Dacă e groasă-groasă, punem cortul, deşi pe plajă nu sunt corturi. Uite lacu'! Nu e lac, e râu. Se varsă în mare. Prindem nişte umbră de umbrelă, dar somnul de după-amiază n-are chef să vină azi. Mergem câţiva paşi până la râu. Ne bălăcim ca două broaşte, eu şi Santiago. Hai să facem pauză. De ceee? Câte minute facem pauză? Hai să facem o plimbare până la vărsare, să vedem cum se varsă râul în mare. Facem plimbarea de câteva minute şi revenim la râu. Santiago a prins un super tupeu şi intră 

de capul lui,
fără colac,
în râul care chiar
pare lac.

Mamaaa, uiteee, mi-a ajuns apa până la gât! Tataaa, vezi? Mă-ntorc că devine adâncă. Ne minunăm şi râdem toţi, un pic încordaţi ăştia doi mai adulţi că ăla unu mai copil habar n-are să înoate. Gata, se ascunde soarele, întâi după nişte nori, pe urmă de-a dreptul după deal, aşa că hai la căutat cameră. Găsim, dar nu cameră, ci pe fetiţa de la care am cumpărat acum 6 ani un peşte făcut din câteva scoici lipite pe o piatră. Între timp e ditamai don'şoara, dar de făcut chestii mişto din te miri ce tot nu s-a lăsat, că de-aia o şi recunoaştem. Povestim un pic şi încearcă fără succes să ne ajute cu cazarea la nişte guest-house-uri din vecini. Dacă nu e, nu e. Luăm taurul de coarne şi mergem vreo 50 de metri, unde dăm peste un bistro care pare foarte prietenos. Au şi camere. Libere? O cameră. Pentru o singură noapte. Da, exact, o aveţi pe-aia a noastră, thank you very much. E într-adevăr foarte prietenos locul, ce păcat că mai avem doar o noapte. Da' dacă aveam mai multe, nu descopeream locul, aşa că hai pe-afară. Santiago e încântat, în părculeţul orăşelului au un alt gonfabil de-ăla, aşa că bagă cele 25 de minute plătite, plus ce-o mai fi ciupit la negociere.

Am găsit o terasă care se laudă cu peştele proaspăt şi are mese puse pe iarbă, plus nişte leagăne cu tot cu copii (ai clienţilor, aş suspecta). Santiago trece la joacă fără vreo apăsare, noi pândim să apară peştanii şi când vin, numai bine, începe ploaia. Aşa că năvălim peste un fel de cină romantică în doi, cu acceptul romanticilor care ne primesc la masa lor ferită de ploaie.

E dimineaţă şi cam noros-ploios-vântos, ultima baie o să fie aia de ieri, asta e. Dăm o tură pe la parc, unde evident că toboganul e dezumflat acum. Valea spre Bucureşti, cu promisiunea că dacă găsim altul. 

Ora prânzului ne prinde pe la Nesebar. Oraşul vechi tot simpatic e, cu căsuţele şi aleile lui, chit că musteşte de turişti şi suveniruri. Undeva între primaterasă (unde stăm câteva minute la un loc de joacă meschin) şi adouaterasă (unde mâncăm), adulţii responsabili reuşesc să uite/piardă aparatul ăla de făcut poze. Cel puţin aşa rezultă la reconstituire.

Mai nimic din toate astea n-ar fi apărut în poze. Şi nici măcar bucata de curcubeu nefiresc de aproape de soare, la care ne-am holbat de pe autostradă. Aveau însă mult râs şi niscaiva tandreţe. Dar parcă acum nu-mi mai lipsesc aşa de tare pozele din vacanţa-aia-pe-care-a-povestit-o-tata.

3 comments

music addictive

Piesa preferata a lui Santiago este



Pentru 4 ani jumate are gusturi impecabile.

1 comments

first public speech


0 comments

ocupatie de vreme rece

De multe ori mi-am amintit cum am petrecut 8 adulti, aproape o zi intreaga din cele 5 (putine) cat am stat in Amsterdam la Nemo. Si ne-am mai fi jucat mult si bine pe acolo daca nu am mai fi avut de facut atat de multe lucruri in restul zilelor...



Si m-am gandit tot de atatea ori cat de sarac este acest oras in ceea ce priveste locurile unde poti sa mergi sa experimentezi ceva.
Am fost nu de mult la Futurotextiles, o expozitie unde da, in primele 2 sali am avut voie sa punem mana pe cateva materiale facute din cele mai neobisnuite chestii, gen lapte, cafea, vin sau bazalt, in schimb in salile urmatoare am fost admomestati (noi adultii) in cel mai comunist mod cu putinta, cand am pus mana pe un exponat de catre curator cu intrebarea 'unde am ajunge daca toata lumea ar pune mana...'.





Asa ca imediat ce am auzit ca un muzeu interactiv a aparut nu departe de noi, ne-am prezentat sa vedem care-i treaba. Oraselul Cunoasterii. Merge. Pentru un copil de 4 ani, 2 ore au fost la limita si a rabdarii lui, si a rabdarii noastre, si a lucrurilor de facut pe acolo. Preturile sunt pe site, ca si adresa si programul de lucru.

 

0 comments

treaba cu gradinita

Ii spun lui Iulian care se tot uita la o gasca de copii din parc, de cam 10-12 ani, intrebandu-sa de ce stau de vorba in loc sa se joace, ca asa va discuta si el cu colegii cand va merge la scoala si va fi mai mare etc etc
Si el:
- Eu nu vreau sa merg la scoala. (hait! asta-i noua! ce ma fac?? sa iau masuri! de unde sa incep?!?). Si in timp ce eu aveam fuga de idei pe tema asta noua, intrevazand sfarsitul universului, el continua:
- Si nici la liceu. Si nici la facultate. (nici macar la liceu?!?! si... si fara facultate?? dar ce frumos e la facultate!... cum sa nu se duca copilul la facultate? si de unde stie el de fapt despre facultate? unde a auzit el cuvinte de astea? :D)
- Eu vreau sa merg doar la gradinita (aham! pfiu!). Si tocmai cand imi cautam replica, il aud:
- Si la serviciu! Doar la gradinita si serviciu. (aha, buna treaba! deci gradinita merge bine. booon...)
Si-atunci intreb, eu mama desteapta care le stie pe toate si pe alea pe care nu le stie, le presupune:
- Si cu cine o sa lucrezi tu la serviciu? (fiind sigura ca urmeaza a fi insiruiti prietenii de la gradinita).
- Pai nu-i cunosti. O sa-i cunosti cand o sa vii la mine la serviciu. (zboing!)

4 comments

surpriza

Iulian venit de la gradinita ii spune tatalui:
- Am o supriza pentru tine,am o supriza pentru tine! Incepe cu A.

Si tata incepe:
- Un arici...

Iulian:
- Nooooo

Tata:
- O... albina...
Etc.

Iulian:
- Noooo

-Am dormit!


1 comments

din seria fara ochelari pentru ca operatie

A ramas ca voi scrie un update la povestea cu operatia de reducere a dioptriilor. As fi avut ceva timp in vacanta de iarna, dar am zis sa astept sa treaca inca putina vreme, sa treaca inca o consultatie si intre timp, imi merge de fapt asa bine, ca am si uitat despre povestea cu ochelarii. Cat de repede se obisnuieste creierul cu binele :D.

M-am programat la consult cam la 6-7 saptamani de la operatie pentru ca eram usor nemultumita ca aproape nu prea vedeam bine si am fost la clinica unde doctorul cu care am avut primele consultatii m-a trezit din lumea in care eram, spunandu-mi ca la distanta unde as vrea sa vad eu, vad doar miopii :)). Oamenii normali nu-si tin cartile, mainile la care isi taie unghiile, acul in care vor sa bage ata etc., la 20 de cm de ochi, ci mai departe (distanta ideala este cu palma tinuta astfel incat cotul sa faca unghi de 90°). Loc unde e drept, vad foarte bine :D.

Zilele in care vad rau sunt tot mai rare, in majoritatea timpul vad perfect, insa sunt 2 lucruri care inca persista: unul e efectul de halou care apare noaptea la anumite lumini si al doilea este destul de bizar - ma uit uneori la ecranul computerului si nu vad clar; daca in momentul acela ma concentrez si incerc sa fac focus unde am nevoie, ma pomenesc ca fac scharf-ul imediat si vad foarte clar. E destul de greu sa explic, dar pare un proces voluntar, e ca si cum nu vad bine pentru ca nu sunt atenta... Mmmm, trebuie sa mai analizez partea asta.

All in all, rezultatul este bun, aproape am terminat lista cu lucrurile misto pe care le poti face cand nu trebuie sa duci grija ochelarilor :D, aproape m-am obisnuit cu noua mea moaca, nu mai mir in fiecare dimineata, ma gandesc sa-mi iau lentile de contact colorate, de astea... Si, desi nu e chiar pe lista de prioritati, planuiesc sa ma duc la o clinica oftalmo unde sa-mi masor ochii, sa vad si eu negru pe alb cum e sa fii la 0 :).

Viata fara ochelari e cam misto.
Tschuss!