traumele altora

Am vazut acum cateva zile un film cu batai la care nu numai ca m-am uitat pana la capat, dar mi-a si placut foarte tare. Mai putin finalul, care cam lasa de dorit, dar care nu este tema de azi.



(sursa)
Nu am rabdare la filme cu si despre sport. Iar cand vine vorba de box si batai libere, care exceleaza prin animalitate, nici atat. Insa filmul este foarte bine facut si foarte bine jucat. Si am reusit sa-l vad pana la final, nu numai in ciuda ocupatiei eroilor, dar si in ciuda traumei pe care acestia au trait-o in copilarie si pe care o taraie dupa ei prin film / viata ca o tinichea de capatul unei masini in goana.
Ce vreau sa spun e ca desi nu am suferit major in pruncie, am capatat in ultimul an o sensibilitate uriasa la povestile altora despre greutatile care le-au marcat copilaria si reusesc cu greu sa urmaresc asemenea povesti. Mi-e greu si sa citesc lucruri ca cele de mai jos, numai inchipuindu-mi copii care traiesc asa.

Un copil nu poate trai fara dragostea parintilor! Daca realizeaza ca parintii nu-l iubesc, e ceva devastator, pentru ca asta poate insemna o amenintare cu disparitia fizica, in primul rand. Un copil nu se poate intretine singur, nu stie sa traiasca in lumea asta, nu se poate descurca de unul singur: e complet dependent de ceea ce fac pentru el parintii lui. Ei il hranesc, ei ii asigura o casa unde sa fie in siguranta, ei il duc la medic, ei il ingrijesc cand e bolnav, au grija sa-i asigure o educatie, care sa-i permita, mai tarziu, sa se descurce in viata! Pentru un copil, lucrurile sunt foarte clare: daca parintii nu ma iubesc, de ce mi-ar asigura toate lucrurile astea? Si aici intervine minciuna, marea minciuna, prima minciuna pe care copiii abuzati isi construiesc edificiul vietii lor emotionale bolnave si nenorocite: isi spun ca iubirea exista sau, daca nu exista, se poate castiga. Si incep sa-si construiasca o lume a lor, bazata pe aceasta enorma minciuna, de care au nevoie pentru a supravietui: sunt cuminte, fac ce vrei tu, te ascult, am note mari, iti implinesc nevoile emotionale, FA CE VREI CU MINE DAR IUBESTE-MA!!! Pentru ca nu vreau sa mor!!! Si, cu prima revelatie ca iubirea nu e ceva care ar trebui sa ti se acorde gratuit, cu primul compromis facut pentru a o castiga, incepe o lunga agonie…

Nu mai zic de povesti despre oameni reali, care isi trateaza copiii inuman, de copii abandonati sau orfani sau bolnavi.
Vreau sa ma ocup de donarea celor 2% din impozitul pe venit si mi-e extrem de greu sa citesc povesti despre diverse cazuri umanitare.

Oare de ce asa deodata? Si oare pana unde se va accentua sensibilitatea asta?