de ce (cred ca) trebuie sa invat copilul sa mearga

Mereu am mers pe principiul ca Santiago stie mai bine. Am incercat sa fiu cat mai putin invaziva si m-am prefacut ca nici nu am auzit vreodata prostii "babesti" de genul: copilului ii trebuie musai putin ceai, lapte praf ca nu se satura, caciulita in cap oricand, oricum, copilul trebuie scos de cap din baie ca sa aiba gatul lung (lasand la o parte nerozia dvpv medical, ma intreb, de ce naiba trebuie sa ai gatul lung? ai sa reusesti mai usor in viata?), trebuie invatat sa mearga, trebuie incaltat cu papuci cat mai tari si mai inalti etc etc etc. M-am uitat mereu cu ochi critic la mamele si bunicile din parc care purtau spanzurati de maini copilasi ce abia reuseau sa faca un pas-doi si mi-am soptit in barba ca eu nu voi face asta niciodata cu Santiago. Si nici nu am facut-o, considerand ca stie el mai bine cand e vremea, cand are musculatura pregatita, cand e totul pregatit. Ce daca are aproape 15 luni? Va merge o viata intreaga, unde-i graba? Asa ca i-am dat pace sa mearga in 4 labe sau pe langa pereti / geamuri singurel, fara sa-l tin de maini, fara sa intervin cu nimic (doar cu gandul ca atunci cand va porni singur, va merge ca un crab, asa cum merge pe langa pat / perete).
Doar ca in timp ce eu stateam linistita pe-o ureche, Santiago a evoluat de la mersul in 4 labe la mersul in... 3 si jumatate. Destul de greu de explicat asta, am incercat un filmulet. (ok, filmuletul cu pricina a disparut acum 3 minute in neant dupa ce Tati a facut un reusit update telefonului cu care am filmat - than you nokia! - asa ca o sa revin maine cu un alt filmulet). Initial mergea asa numai cand era graba mare sa ajunga undeva si asta se intampla arareori. Insa in ultimele 2 luni, arareoriul a devenit adeseori, cu zile cand e chiar mereu, iar mersul frumos si linistit in 4 labe a devenit ceva exceptional. Si oricine orice ar spune, asa un fel de deplasare, devenit obisnuita, lasa musai niste semne pe undeva, ceva se intampla. Ceva nu bun pentru mersul ulterior. Asa ca am bifat unul din primele lucruri de pe lista: eu cand o sa am copilul meu n-o sa fac asa, l-am luat de manute si am inceput sa exersam mersul ca oamenii. In acelasi timp, mi-am propus ca daca pana la 15 luni nu incepe totusi sa mearga voluntar, facem o excursie la un ortoped ca sa vedem cam care-i treaba.
Nici una, nici doua, de alaltaieri Iulian merge :X. Nu pleaca la batut casa in picioare, insa a inceput sa aiba curaj sa mearga fara sprijin. Iar cu sprijin minim, merge multisor. Ieri s-a dat la dansat

si, prins de frenezia muzicii, s-a desprins singur de piciorul lui Tati si a plecat dansand prin casa:


Astazi de dimineata, a plecat in picioare cu avionul pe care pana acum nu reusea sa-l impinga, pentru ca aluneca foarte tare si cadea mereu in genunchi. S-a si desprins din proprie initiativa si a mers singur-singurel de la intrarea in sufragerie pana la canapea. Si tot azi, am avut senzatia ca parca a mers mai putin "in 3 picioare". Sau asta imi doresc eu sa vad....
Oricum, cand merge singur are o super expresie pe fata mica si draga... incantare, bucurie, triumf.. si cade in maini vesnic razand :).


La capitolul altele, acum 3 zile Santiago a trimis primul sms din viata lui. Lui Tati. Eram foarte prinsa de ceva si nu am sesizat linistea suspecta din spatele meu, pana cand nu m-a sunat Tati sa ma intrebe de ce i-am trimis un sms gol. Raspunsul corect - in momentul in care m-am intors si am vazut copilul incantat cu telefonul meu in manute - ar fi fost: e gol pentru ca Iulian inca nu stie sa scrie :D.

Astazi a avut companie aleasa la joaca: domnul Renus de la Chiajna, caruia ii multumim si pe aceasta cale ca ne-a facut onoarea.



PS: Si tot astazi s-a nascut copilasul de care povesteam aici - La Multi Ani Mihnea! <:-p