aniversăm...

... 4 luni.
Patru luni în care nu ştiu ce-am făcut exact. Senzaţia stranie este că nu am făcut nimic. Nimic înafară de alăptat, plimbat copilul în diverse poziţii prin casă, schimbat, culcat, culcat din nou a treia oară, spălat hăinuţe mici-mici - când ai primul copil, descoperi cu stupoare că în maşina ta de spălat în care mergeau 10 tricouri, 2 blugi şi 5 sosete, încap acum minim 20 de salopeţele cu picioruş, body-uri în număr nesfârşit, pantaloni în miniatură, prosopele mari şi mici şi multe alte lucruri atât de mărunte... - întins toate cele de mai sus la uscat, urmate de călcat şi strânsul lor (asta e altă poveste, că fiind aşa de mici nici nu ştii să le împătureşti, senzaţia fiind că sunt deja împăturite) şi multe alte lucruri care ţin de viaţa de zi cu zi.

Dar în timp ce eu nu am făcut nimic, copilul Santiago a crescut. Şi acum îmi pare că aşa a fost dintotdeauna. Vremurile când era cât un ghemotoc s-au estompat, când mă uit acum cum râde în hohote, cum şi-a descoperit vocea cu care exersează zilnic în reprize şi face diverse mutre când e săltat în fund şi vede lucrurile dintr-o perspectivă nouă...

Şi parcă văd ca în timp ce eu stau afundată în autocompătimirea asta de doi lei cum că nu fac nimic, copilul meu o va lua încet la picior prin casă şi mă va striga din camera de dincolo să-mi arate cine-ştie-ce descoperire.
Mă duc să stau cu el să nu mă ia prin suprindere :)