mostenirea
Am fost sambata cu Santiago la o zi de nastere a unui copilas ce a implinit 1 an. O multime de fetite invitate, care mai de care mai dragute si cochete, intre care una de cam 5 ani, frumoasa foc, bine proportionata, nu slaba si nu grasa, nici macar grasuta. Mama ei ne povesteste - de fata cu copilul!! - cum a intrebat-o cineva de ce nu o da pe fetita la balet. "Pai ce sa faca asta la balet? Uita-te la ea! Asta-i de balet??".
Nu am auzit mai multa umilire adunata in asa putine cuvinte de mult timp. De la copilul fara nume numit asta, pana la continutul jignitor absolut transparent, pffff, oribil. Cat de greu poate fi sa te controlezi minim si sa reformulezi enormitatile, astfel incat sa nu jignesti atat de aspru copilul care nu are absolut nici o vina.? Nu poti fi vinovat ca baletul nu este chiar ceea ce ti s-ar potrivi. Cat de greu poate fi pentru tine ca parinte, sa te analizezi putin si sa-ti impui sa nu repeti ce ai auzit tu ca si copil din gura parintilor tai? Oare chiar purtam mostenirea asta in noi si nu ne putem debarasa de ea? Trebuie neaparat s-o transmitem mai departe?
In fine, daca un parinte care vorbeste asa despre copilul sau nu se poate schimba, atunci macar sa nu ajunga sa se intrebe peste o vreme de ce copilul este anorexic / bulimic, de ce are probleme de adaptare si de relationare, de ce are self esteem egal cu 0 si multe altele.
Mi se pare din ce in ce mai mare grozavia care se naste in parinti din lipsa unei minime educatii despre familie, care ar trebui facuta in scoala. Si sa nu aud ca programa e si asa incarcata, ca s-ar putea renunta foarte bine la lectia cu parameciul in schimbul lectiei despre 'cum sa ma port cu copiii mei cand o sa-i am'.
Am tone de articole restante in reader, din motive de munca multa, dar am apucat totusi sa arunc un ochi la Anca, ce scria ieri fix despre acelasi subiect.
4 comments:
Foarte bine punctat!!! Din pacate din astea auzim cu duiumul, si nu sunt multi care sa realizeze ca e vorba de abuz si inca de cel mai rau soi, din ala stii tu, cu batutul cuielor in usa, pe care si daca le scoti tot raman gaurile... Daca stai sa analizezi toti adultii care au probleme de orice gen, majoritatea pornesc de la abuzuri (fie si "doar" verbale) in familie in copilarie...
Incep sa cred ca majoritatea copiilor din tara asta sunt abuzati intr-un fel sau altul. Ma mir ca organismul si psihicul uman poate supravietui atat de bine in situatiile astea.
Acuma seara am fost foarte afectata, pentru ca am vazut un copil, iubitor si vesel cu parintii lui, de care apoi am aflat prin cate trece. Amenintari ca e abandonat in parc pentru ca e rau (normal ca baiatelul de 3 ani crede si plange), primul an de viata cu romergan in fiecare seara ca sa doarma dus, bataie in pielea goala in zapada, si cate si mai cate... :((
Si e vorba de o familie normala, instarita, parintii sunt doi tineri cu facultate, care au acces la informatie. Dar care considera ca e ok ca baiatul sa fie calul de bataie pentru nervii lor. Daca ei sunt asa, ce te poti astepta de la unii care nu pot sa se informeze?
Era în carte un exemplu foarte apropiat de ceea ce povestești, Monis: o tânără povestește despre experința copilăriei cu o mamă perfecționistă care-i dorea fiicei "doar binele". Care mamă nu era nicioadată mulțumită. Și după un recital de balet (balet la care mergea tot pentru mamă) în care fetiței i se păruse că se descurcase chiar bine, mama vine în culise și îi spune de față cu toate colegele: "Ai dansat ca un hipopotam!" Fără cuvinte...
Sunt multe de povestit din cartea asta, voi mai reveni la ea. Mă bucur că ți-a plăcut articolul meu :)
Raluca, efectiv mi s-a făcut rău când am citit ce ai scris :(( (ăsta chiar e caz de Protecția copilului!)
Anca
Simona de fapt majoritatea covarsitoare nu realizeaza ca asta e un abuz de fapt. Si cred ca totul, dar totul isi are originea in copilarie...
'Evenimentele copilariei nu trec, ci se repeta la fel ca anotimpurile anului.' (Eleanor Farjedon)
Raluca pai mie nu mi se pare ca organismul rezista atat de bine, cand ma uit in jur si vad numai si numai boala, la oameni sub 40 de ani. De aia peste 40-50 nici nu mai vorbesc. Cred ca o proportie mare din afectiuni au baze psihosomatice. Cat despre psihic, mda, bietul pune la bataie toate mecanismele de aparare, dar nici in zona asta nu mi se pare ca ne descurcam prea bine :).
Iar povestea ta, vai mie! Vai lor parintilor ce au de trait cu stilulul asta care li se va intoarce intr-o forma sau alta in viitor. Si mai ales, vai copilasului :(.
Anca Pe mine ma supara foarte tare autosuficienta asta a parintilor care cred ca asa cum procedeaza este bine / perfect si nu cauta niciodata sa vada macar alte metode de crestere a copiilor, de comunicare, de relationare etc, nu zic sa si invete alte metode...
Odata ce ai deschis prima oara ochii, e atat de usor sa vezi forme alternative de comunicare.
Cat de greu i-ar fi fost mamei din povestea mea sa spuna despre fetita: Cred ca o sa incercam alt sport, inafara de balet? :(
Trimiteți un comentariu