Urmarea plânsetelor de sâmbătă e o mică, dar infim de mică spărtură în gingia de jos. S-ar părea că vine dinţisorul. Măcar de-ar fi atât de simplu :)
Santiago are azi 26 de săptămâni (5 luni şi 2/3).
... adică o zi cu plâns. Cu plâns isteric. Am fost la o petrecere în aer liber, iar Santiago, a cărui specialitate sunt petrecerile unde toată lumea îl ţine în braţe şi poate sta cu gura cât mai cascată la lumea ce foieşte în juru-i ascultând rock, a început printr-un mic plâns isteric. Peste jumatate de oră altul, peste 1 oră altul. De data asta de neoprit. L-am lăsat pe Tati să-şi îndese berile pe gât, în timp ce am luat copilul ce-şi îndesa degetele pe gât, şi am plecat cu maşinuţa pe A I spre casă. Dulcele zgomot al roţilor hârtănite în gropile asfaltului bombardat de pe ceea ce se numeşte inexplicabil autostradă, l-a liniştit. Acasă s-a pornit din nou. Apoi iar s-a oprit. Ambele de câteva ori. Posibil să fie o izbucnire de dinţi, vom vedea.
Un lucru e cert: când plânge aşa (până acum s-a mai întâmplat o singură dată) am senzaţia că nu mai judec. Ori pentru că Santiago e un copil care nu plânge de felul lui, ori aşa avem scris codul genetic (ceea ce ar explica de ce mă enervează de când mă ştiu plânsetele de copii... probabil suntem "programaţi" să le sărim în ajutor)... nu ştiu. Ştiu doar că e foarte greu de îndurat.
Acum sper că s-a terminat, suntem la faza prosopel care din nou imi aminteşte de bancul cu 'ciorăpel' :)
Parcă am fost plecaţi juma de an şi parcă ne-am întors în altă ţară. În cele 2 săptămâni, parcul a expoldat de culoare şi miros.
Dar prietenii au rămas prieteni :)
Prinsă de o nebunie temporară, am "investit" pentru viitorul copilului în câteva cărţi cu poveşti. Azi, în timpul plimbării cu Santiago dormind, am lecturat una din ele. Ei bine, poveştile copilăriei noastre au fost rescrise. De oameni netalentaţi şi/sau care nu au copii şi/sau contact cu felul în care se presupune că trebuie crescuţi copiii. Căci ei, oamenii, scriu: - în Scufiţa Roşie, la scena în care Lupul o îndeamnă să tândălească prin pădure în loc să mergă dungă la Bunicuţa - "uită-te câte flori frumoase sunt pe aici! Iar tu nici habar nu ai de ele şi nimic nu vezi în jur... Mergi pe drum aşa posacă, parcă te-ai duce la şcoală."
Labels:
Bucovina that I love,
vacanta
"Acasă" (acolo unde a fost acasă mult timp pentru mine), Săptămâna Mare tot satul viermuia, curăţenie de aia cu văruit toată casa, lună până în cele mai adânci colţuri, papa ca la Bucovina - cine a mâncat mâncare gătită acolo ştie ce vorbesc... sarmalele cu smântănă adevărată care se mâncau nu cu pâine ci cu plăcintă sau cozonac sunt doar un exemplu - seara se făceau focuri pe dealuri în care se ardeau gunoaiele de peste iarnă care semnificau şi ele ceva (am cam uitat ce), joi se făceau ouăle roşii... etc etc şi bineînţeles, seara la biserică. Joia seara e denia celor 12 Evanghelii, îmi plăcea grozav că era cu poveste şi ascultam cu plăcere (în rest recunosc că-mi plăcea să mă duc la biserică - deşi sunt 3 km pe jos până acolo - mai ales că mă îmbraca bunica frumos şi mă întâlneam şi eu cu copii, că vecini nu prea aveam... şi oricum în satele de munte casele sunt atât de îndepărtate că vecini ai de fapt 3-4... restul nu se mai pot numi vecini ci... consăteni).
Ei, acolo a fost un preot cu har ce a slujit în sat peste 50 de ani... era bătrân deja cand eram eu pe la cca 10 - 12 ani, şi cum sunt şi cântările astea bisericeşti, nu întelegeam tot timpul f bine ce spune. Cumva din toata combinaţia asta de copil care stătea cu capul la joacă şi care nu era atent la ce vorbeşte preotul... am înţeles că Iisus a fost dus la judecată la Pillat din Pont pentru că se proclamase... Împăratul Ideilor. Şi am fost mult timp nedumerită de prostia oamenilor de atunci (de prostia celor de acum sunt nedumerită şi în ziua de azi)... adică trebuia să fii limitat rău să crezi că cineva care spune că e stăpân peste idei poate fi un pericol...
Nu spun cât de dezamagită am fost ani mai târziu când am aflat că "povestea" era cu Împăratul Iudeilor....
Am reluat povestea asta care mi-i tare dragă din alt loc unde am scris-o, pentru că zilele astea am găsit la tata câteva poze de la înmormântarea preotului cel cu har şi-mi par prea frumoase ca să le ţin pentru mine:
