Desi sunt intr-o stare relativ buna, sunt relativ odihnita (sau relativ obosita?!?), ma tot racaie in dosul creierului niste gunoaie. Gunoaie care, sper eu, prin transcriere pe foaia enternetului, isi vor mai pierde din incarcatura si vor lasa loc altor lucruri. Pozitive de data asta.
Am mai inceput o postare de felul asteia prin noiembrie (abandonata pentru ca n-am apucat sa postez in ziua aia grea, apoi m-am trezit mai optimista si am tot amanat), care suna cam asa:
M-am saturat de:
- de semaforul din fata blocului pe care nu pot trece cu Santiago in carucior la o singura schimbare a lui. Trebuie sa astept sa se schimbe din nou sau sa trec in fuga pe rosu jumatate din strada. (Chiar daca semafoarele sunt "gandite" pentru o buna circulatie, ziua in intersectie e anarhie cca 90% din timp. Uneori si noaptea).
- de scuipaturile de pe trotuare (nu stiu zau unde in lume se mai scuipa asa pe jos). Intre timp am aflat ca si la altii se scuipa mult pe jos, bine ca sunt intr-un colt de lume in care nu cred ca voi locui vreodata.
- de lipsa de acces cand esti cu caruciorul (fie ca sunt trotuare sau magazine sau... La medicul de familie - al nostru - se urca la etajul 1. Punct. Adica nu lift, nu nimic.).
- de cei care parcheaza fix in locurile unde trotuarele au o mica adancitura pe care te poti cocota cat de cat mai usor cu rotile caruciorului.
- de santurile sapate pentru marele proiect de ingropare a cablurilor si care nu mai ajung sa fie astupate (si desigur, nici cablurile ingropate). Ba mai mult, de la vremea umeda, acum bulbucesc de noroi.
- de salvarile care trec incontinuu prin fata blocului. Stiu ca alearga sa salveze oameni, vieti... dar uneori imi vine sa-mi iau campii. In seara asta, cat am culcat copilul, au trecut 4 in cca 5-7 minute. Evident toate trec cu sirenele puse. Evident mai nimeni nu opreste si atunci ele insista. Uneori se intalnesc cate 2-3 in intersectie, intrebandu-se bezmetice cine sa treaca prima catre cele 4 spitale / clinici din apropiere...
- posta romana, pentru serviciile ingrozitor de proaste (si mai nou si scumpe), pentru formularele imputite pe care trebuie sa scrii de multe ori acelasi lucru, pe niste spatii in care nu-ti incape numele strazii sau judetul....
Au trecut 6 luni de atunci. In care lista nu a scazut cu nimic. Sau poate putin, ca Santiago nu prea mai serveste carucior, asa ca niste lucruri nu mai sunt la fel de enervante (nu ca ar fi disparut). Nu era completa atunci, nu este nici acum. Daca as reorganiza-o, acum ar fi pe primul loc faza cu salvarile. Pentru ca este foarte cald, geamurile stau mereu deschise. Si prin ele navaleste zgomotul orasului. Care pare o adiere de vant intr-o padure fata de zgomotul salvarilor. Si al masinilor de politie. De mai multe feluri (desigur si salvarile sunt de mai multe feluri). Si ale celor de la descarcerare. Si ale pompierilor. Trist este ca am ajuns sa le stiu dupa sirene... (In top sunt cele ale SMURD-ului; m-am nimerit de cateva ori pe trotuar cand a trecut o ambulanta SMURD pe langa mine si era sa cad in genunchi de la zgomot, efectiv mi-am pierdut echilibrul... sper, pentru binele lucratorilor pe felul ala de ambulanta, ca au masinile antifonate... Cele ale pompierilor suna a jale, a tristete...). Masinile astea merg pe unde trebuie. EU sunt intr-un loc gresit.
(La asta s-ar mai adauga cretinii care umbla noaptea pe strada cu masini / motoare care sunt modificate sa se "auda" si de la care Santiago sare pe sus din cel mai adanc somn posibil).
Posta romana ar pastra mereu un loc de frunte in orice lista care il contine pe 'nu' pe undeva.
Din gropile de la ingroparea cablurilor, una tot a ramas ca o rana in mijlocul trotuarului, care supureaza la orice ploaie.
Si daca as completa-o, as adauga ca m-am saturat de orasul imputit, in care o mica furtuna de vant ridica asa ceva pe sus:
Nu, nu este ploaie, nici nor, este numai praf!
Si as mai spune ca m-am saturat de generatia parintilor nostri. Pentru ca generatia aia nu numai ca a fost depasita in meseria de parinte si ca a dat extrem de multe rateuri (sunt curioasa cati la suta dintre copiii de anii mei au fost batuti de parinti... desi mai usor de numarat ar fi aia nebatuti; si nu mai zic de restul tipurilor de abuzuri, nu doar fizice, cat mai ales emotionale), dar a crescut o alta generatie care habar nu are cum sa se descurce cu un copil. Nimeni, dar nimeni nu ne-a spus vreodata nici cat de frumos e sa ai copii, nici cat de greu, nici cat de enorm, dar enorm de complicat este sa-i cresti. Ei, si generatia asta de care zic, umbla dezlegata prin parc cu copiii nostri. De mai mult timp ma preocupa subiectul asta, dar astazi m-a obsedat puternic, in urma conversatiei purtata de dimineata in parc, cu o bunica.
Ieri dupa ploaie, Santiago a dat o fuga pe afara cu Tati si s-au intors dupa 15 minute, pentru ca bietul copil cazuse pe niste scari, pe langa un perete, in fine, nici n-am intrebat unde, si isi zdrelise pielea de pe frunte si in alte cateva locuri pe fata. Am dat cu putina apa curata si au plecat inapoi la joaca. Evident ca astazi micile rani sunt ceva mai evidente, pe masura ce prind crusta. Si mergem noi doi in parcul 'gresit' de care povesteam aici, ne abonam la un leagan si ne vedem de hlizeala obisnuita. Langa noi o bunica cu o nepotica. Nu ma bag in seama aproape niciodata cu bunicii, de teama sa nu aud enormitati si sa ma enervez. (Nici cu adultii... habar nu am cand m-a prins sociopatia asta...). Mai ales la leagane, unde ai cat de cat timp sa vorbesti, nefiind ocupat cu alergatul dupa copil. Cand am auzit-o vorbind, mi-am spus ca zic ceva scurt si politicos si scap. Scurt a fost. Politicos n-am mai reusit pentru ca ma intreba insistent (prima oara m-am facut ca n-o aud): "ce are copilul pe fata, semne de buna purtare"?. Desi imi venea s-o intreb daca e cumva tampita, am reusit cumva sa-i spun ca nu, nu sunt semne de nici un fel de purtare, ci sunt semne de la faptul ca a cazut. Ca are un an jumate si abia invata sa mearga. Si ca asta nu are nici o legatura cu "purtatul frumos". A zis femeia 'scuze", dar zau de nu-mi venea sa-i crap capul, sa-i fac ei niste semne de "buna purtare" (a mea!).
Pe scurt, sunt cam satula.
Sper maine sa ma trezesc mai 'libera'.
