cromatica

Multumim Irina si Robert - si lui Andrei ca v-a lasat sa va sacrificati o zi de sambata :). Ei sunt familia CROMATICA \m/. Si multumim pentru studio, lumini, gaina, chitara, mingi si mai ales rabdare lui Relu. Si toata munca lor cu noi este aici.

"faceti dvs. o cerere..." partea a-II-a

Mda, nu credeam, de fapt eram sigura ca n-o sa existe nici o partea a-II-a si ca doar voi scrie eventual un LE la postarea anterioara, cum mi-am luat eu decizia si am incheiat acest capitol. Dar nu, nuuuuuuu, nu am rezolvat.
Desi programul Agentiei este zilnic pana la 16.30, ba miercurea chiar mai lung, desi doamna functionara de acolo m-a chemat astazi, desi am ajuns la sediul lor la 12.30, nu mi-a folosit la nimic. Cand am incercat sa deschid usa pe care unul din afisele A4 cu margini scorojite te anunta ca "se deschide in interior" si nu am reusit, un fior de gheata m-a taiat prin sira spinarii. Doua ganduri m-au asaltat concomitent: usa nu se deschide spre interior / azi e vineri, te pomenesti ca au vreun program de ala mitocanesc, pana la 12 sau ceva (desi cand am inceput initiativa, am verificat clar programul de lucru). Zgaltaind de usa masiva, am scanat repede restul de afise, si intre cele scorojite, ce sa vezi? trona unul fitos nevoie mare, cu hartie noua: "Astazi 25 martie programul de lucru este pana la ora 12." Simt scanteile cum imi prajesc cateva mii de neuroni si continui sa citesc: "In cladire se face deratizare". Moment in care ma enervez ingrozitor. Absolut ingrozitor! Si nimeni la care sa urlu, ca sa ma descarc. Imi venea sa tip ca Santiago cand e nemultumit sau sa bat cu picioarele in usa... sau sa fac ceva, sa vars inafara otrava din creier.
Pur si simplu nu am mai am nimic de comentat. Refuz!

"faceti dvs. o cerere..."

Manata de un gand ce ma bantuie de ani de zile, legat de o bucatica de pamant eeeehhh... inafara orasului prafuit si obositor, unde sa evadam, daca nu permanent, macar foarte des, cat si de spiritul meu de ordine care era deranjat ca-mi lipseste ceva de la dosarul personal, am pornit azi la Agentia pentru prestatii sociale ca sa-mi ridic decizia CIC (sau CCC, pentru cunoscatori :P), pe care s-o pun bine la dosar, pana mi-o trebui la vreo banca... sau la nimic.
Decizia minunata venea pe vremuri prin posta, ba in provincie vine si acum la casa mamei, care ocupata pana peste cap cu copilul mic, nu are timp de alergat dupa hartii pe la varii institutii. In Bucuresti nu mai vine acasa de ani buni, de cand cu criza, institutia mai sus citata neavand 3 lei sa-ti trimita hartia acasa. In fine, un an jumate nu m-am dus s-o ridic si din cauza ca nu mi-a trebuit, dar si speriata de povestile de cosmar pe care le-am auzit despre vechiul sediu al agentiei, departe mine si plin de cozi nesfasite, la capatul carora se afla vesnicii functionari publici pe care ii stim cu totii si pe care eu incerc sa-i evit cat pot de mult. Agentia s-a mutat intre timp in centru, iar azi mi-am luat inima in dinti, mi-am cumparat o carte si am plecat inarmata cu multa rabdare, hotarata sa nu vin inapoi fara hartie. Pentru cei care nu au rabdare sa citeasca pana la final, m-am intors fara hartia cu pricina, ba mai mult, trebuie sa le duc eu o alta hartie :)).
Rabdarea si calmul cu care am ajuns acolo, erau sa dispara inca de la poarta, unde un domn paznic sau ceva mi-a inmanat o cerere pretiparita de completat si mi-a comunicat ca imi trebuie si o copie dupa buletin. Pai ce copie frate??????????? ca imi pierd mintile instantaneu cand ajung la institutii dintr-astea care nici una-nici doua, ca vrei sau nu ceva, vor copie dupa buletin. Unde s-a mai pomenit asa ceva? sa ti se ceara zi si noapte copie dupa buletin, fara nici un rost. Cam cum ar fi sa deschida naibii dosarul la care ai mai atasat de un numar de ori copie dupa buletin? Sau orice sertar in care, daca se obosesc un pic, gasesc sigur si o copie de-a ta facuta dupa buletin. Nu m-ar mira - dar m-ar enerva clar - sa ti se ceara copie dupa buletin si cand vrei alt buletin. Ma gandesc cand imi fac urmatorul buletin sa-mi fac si 546 de copii din prima, ca sa-mi ajunga pentru primii 2 ani.
In fine, pentru ca de cand il am pe Santiago, in mod miraculos am ajuns la o stare de serenitate care nu mi-era deloc caracteristica, am decis sa completez cererea si sa ignor cu gratie faptul ca la finalul ei scrie ca atasez copie dupa buletin. Si sa vad eu cum ma descurc loco, cu functionarul cu pricina. Nu-mi era de coborat pana la parter, insa facand atatea copii dupa buletin o sa ajung curand sa defrisez o padure intreaga. Completand zeloasa la cerere, in picioare pe hol - cum altfel?!?! - ma apuca iar usor nervozitatea, realizand ca fac o cerere (pe o coala de hartie smulsa dintr-un alt copac) pentru a mi se acorda ceva ce mi se cuvine si care mi-ar fi fost trimis acasa fara nici o cerere. Adica de ce nu pot sa ma duc acolo si sa spun direct: am venit sa-mi ridic decizia pe care voi nu mi-ati trimis-o acasa? si trebuie sa ma exprim in scris? Pana la urma stiu sa vorbesc la fel de frumos cum scriu. Ba uneori chiar mai frumos. Trec cu greu si peste asta si vine finalul apoteotic al cererii: "va rog sa-mi eliberati ce aveti sa-mi eliberati pentru a-mi servi la: ..................................". Am fost extrem de tentata sa scriu o magarie acolo, doar ca nu m-am putut hotari care ar fi o magarie acceptabila din punctul lor de vedere. Adica cum? fac cerere pentru ceva ce trebuia sa faca altii si mai si trebuie sa justific unde-mi trebuie? Imi trebuie la nimic. La spalat pe cap cu ea. La pus la cosul de gunoi. Este decizia mea si-mi trebuie pentru ca e a mea. Si atat.
Long story short: functionara era destul de draguta, avand in vedere ca avea in spate, la dreapta, deasupra, sub si printre... sute de dosare cu mii de hartiute; a cautat competenta in calculator unde a aflat o informatie pretioasa (data de intrare in CIC) pe care i-o comunicasem si eu, apoi a cautat intr-un dosar o hartiuta, care a condus-o la un alt dosar la o alta hartiuta, care in final a scos-o din incapere. Iar cand s-a intors cu un alt dosar, de data asta al meu, a avut o mare satisfactie sa-mi comunice ca decizia nu numai ca nu este semnata (asta a sunat si un pic acuzator, adica ce? un an jumate nu am avut timp sa vin s-o ridic si acum o vreau asa netam-nesam), dar nici nu mi-o elibereaza pana nu-i aduc decizia de impunere fiscala pe 2009 (pentru niste venituri care fusesera baza de calcul la indemnizatie). Ca poate cand recalculeaza venitul nu mai ajung la indemnizatia pe care o am in prezent si trebuie sa ma debiteze etc etc. Sa-i explic ca singurul lucru pe care il debiteaza sunt niste prostii, ca legislatia s-a modificat abia de la inceputul lui 2010 cand eu eram deja in CIC si ca nu are ce recalcula? Neah!
Am fost azi la administratia financiara sector 1, unde am trecut prin cam 4 birouri, dar nu a durat totul mai mult de 5 minute si am luat decizia care imi va permite sa-mi iau decizia ... Spre a-mi servi la....

concurs

Gerbera rosie de anul asta este in concurs cu cea portocalie de anul trecut:








Iar freziile, primite tot de ziua mea, sunt in mare competitie cu mini trandafirii de la 20 mar 2006:

de la inceput de an

Tot de ziua mea am recuperat pozele de la petrecerea de Revelion.

de ziua mea

... am incercat o sedinta foto.




Revin cu rezultatele :D.

prima oara...

... la plimbare fara carucior. Pentru ca de obicei mergem in parcuri, aflate la distanta semnificativa de casa si pentru ca Santiago abia a inceput sa mearga, iesirile noastre au fost in proportie covarsitoare insotite de carucior.

Dar cum copilul e tot mai temerar, am facut azi o proba de iesit 1 ora afara, dupa somn, in spatele blocului. Unde avem, prin amabilitatea primariei un micut loc de joaca, cu doua leagane pt copii mari, un tobogan la fel si cateva banci pentru multi pensionari sau tineri acneeci care beau beri, populatia depinzand de ora; totul asezat pe un strat de nisip, in care adesea sunt rahatei de caine, dar pe care ii acopera grijulie o mare salcie, din care cad frunze tot anul. (In perioadele cand ii termina de cazul frunzele, ca acum, ii cad crengile).
Si totusi ne-am avantat afara, pentru ca timpul era prea frumos pentru stat in casa, dar prea scurt pentru un drum in parc. Santiago a iesit din casa singur si a plecat spre scari (cele care urca din fericire) si doar cu tentatia liftului care venea, am reusit sa-l deturnez de la aburcarea lor in 4 labe. Jos au aparut primele lacrimi, cand nu am vrut sa ne intoarcem in casa scarii sa urce unica treapta de acolo. In fata blocului aceeasi poveste. La coltul blocului a inceput sa planga pentru ca vroia sa mearga in sens invers fata de locul de joaca. Pana la urma am ajuns acolo cu el in brate. In locul de joaca se intra din parcare pe o treapta mica si se iese spre strada pe doua trepte mai hotarate. Sa mai spun ce a facut copilul cam tot timpul? Da, ture intre cele doua locuri cu trepte, sus, jos, sus, jos si tot asa.
Apoi a evadat in parcare, de unde a ajuns in spatele blocului, unde au urmat alte lacrimi ca a gasit alte scari ce nu puteau fi urcate de el in picioare, fiind prea inalte. Asa ca plecarea de acolo a fost in plans isteric si tot ce a mai incercat sa faca apoi, a fost sa ajunga intr-un fel sau altul la noile scari, inclusiv printre masini. Evident, alte lacrimi, alta durere. Cand am plecat de tot, a plans din nou. Pe strada a inceput sa planga pentru ca avea de mers in directia in care, cand am iesit din casa, nu vroia cu nici un pret sa mearga. Asa ca am mers putin si intr-acolo.
La trecerea de pietoni (e o straduta mica, fara mult trafic, dar totusi strada) a descoperit coborarea de pe trotuar si, evident, urcarea de peste drum. Asa ca am pendulat o vreme, traversand strada iar si iar, facand semne diferitelor masini care asteptau sa trecem, nestiind ca noi doar escaladam trotuarul si vom traversa de fapt la un moment necunoscut nici macar mie. Plansetele au aparut iar cand a inceput sa ma traga de mana sa exploram si trotuarul dinspre bulevard, unde e un trafic de-ti taie respiratia. Asa ca am plecat cu copilul urland si plin de lacrimi si muci pe toata fata, spre casa, urmariti de privirile dezaprobatoare (la adresa mea) si / sau pline de compatimire (la adresa copilului) aruncate cam de toti trecatorii. Noroc ca eram aproape.
In casa au mai urmat cateva ture de plans, cand l-am luat la spalat pe maini si fata. A inceput sa planga cand l-am ridicat la chiuveta, apoi cand l-am coborat. Si cand i-am scos pantalonii. Apoi mi-a tot aratat usa de la intrare si m-a tot impins sa merg spre ea. I-am spus ca mergem maine din nou afara si a plans. Initial am vrut sa scriu cam de cate ori a reusit sa planga azi in 45 de minute, dar acum imi dau seama ca pot spune: de nenumarate ori, fara vreo exagerare.
Si senzatia mea acum este ca frustrarea care ar trebui sa se fi eliberat prin atatea plansete, de fapt abia incepe sa se acumuleze.

Oricum astept ziua mai lunga, poate negociez cu Tati niste iesiri cand vine el de la serviciu (sau poate da Doamne si citeste el singur pe aici hihihih) si pana una-alta mai dam niste ture cu tricicleta, ca la aia inca nu au inceput necazurile.

ps. acum e lat, cu mult inainte de ora de somn :)

primavara, unde-ai fost?

Nu stiu unde a fost, dar s-a intors. Si noi hop s-o gustam putin.

Asa ca am fost la curte, la prieteni buni si dragi, unde Santiago a fost foarte ocupat. Mai intai sa stea cu 2 lingurite in maini.



Apoi, desi s-a prins ca poate merge singurel pe jos, tot n-a lasat linguritele pentru o vreme, de zici ca-i erau lipite de palme.



Dupa ce a masurat curtea, a trecut la terasa.



Si in final a studiat de-aproape un catel adevarat.





Sa vedem cum va fi somnul de seara, dupa alergatura de azi; cat am stat la curte, a mers incontinuu de cum am ajuns si pana la masa de pranz, adica vreo doua ore si mai bine... Desi cu un vant subtire care cam ajungea la oase, ziua a fost grozav de frumoasa. Sper sa fie prima dintr-o primavara la fel!

chestia cu gradinita...

... e ca nu e cum credeam :D. Cam nimic de pe lume nu e cum crezi cand esti naiv si bezmetic, asa ca asta cu gradinita nici nu ma mai mira ca nu e cum ma asteptam...
Am crezut ca e foarte simplu: studiezi piata, vezi gradinitele, o alegi pe cea castigatoare, duci copilul acolo si gata, totul rezolvat. Ma gandesc de o vreme sa duc Santiagul la gradinita din multe motive. Cel mai important ar fi socializarea, de care, cat e cu mine singur 90% din timp 5 zile pe saptamana, nu prea are parte. Si activitatile pe care le-ar putea face acolo. Lasand la o parte faptul ca am perioade grele (cum abia s-a incheiat una) in care ma paste depresia si ajung la un grad de plictiseala care ma impiedica sa inventez vesnic jocuri si activitati noi, la gradinita ar putea face si lucruri de care acasa eu nu ma vad apucandu-ma prea curand: pictat, modelat etc. Si ar vedea nu numai copii si adulti noi, dar si spatii noi, jucarii noi... Si, foarte important, imi doresc tare sa-i placa la gradinita. Sa nu cumva sa ajunga ca mine, care la varsta asta nu-mi amintesc atat de multe de la liceu, cate imi amintesc de la gradinita. Si nici o amintire de bine. Au fost niste ani de cosmar, zilnic eram convinsa ca nu mai vine nimeni sa ma ia acasa (ai mei faceau naveta si ajungeau saracii in oras cand cum puteau); toti copiii erau la program lung, pana apareau parintii din fabrici si uzine, doar eu eram motata care la pranz pleca acasa. Daca aveam cu cine. Imi amintesc perfect ca daca ajungeam la ora la care toti copiii intrau in pijamale si se intindeau patuturile pentru somnul de dupa masa si nu aparea nimeni sa ma ia pana la ora aia, ma puneam pe modul urlet. Diminetile erau sinistre, ajungeam acolo pe intuneric (iarna), era super frig si eu eram impaiata in uniforma portocalie de plastic 130%, care invariabil, imi era lunga la maneci, asa ca aratam ca de la capatati. Si nu vroiam sa fiu acolo, cu sau fara uniforma. Tin minte ca odata am bagat in cele doua buzunare de la pieptul camasii portocalii de plastic multe jucarii micute, sperand in taina ca vor zice: fetita asta fura, n-o mai primim la gradinita. De acolo am ramas cu scarba profunda si definitiva fata de ciorba de sfecla, fata de pastele/taiteii cu lapte care au spuma prin ele :-&, fata de caimacul de pe lapte (si cine mai stie cate altele...). Un singur lucru imi placea la masa: mazarea. A, si cu scarba fata de somnul de dupa masa. Ca daca ma puneau la somn, era clar ca nu vine nimeni sa ma ia acasa. Si daca dormeam, cine stie daca ar mai fi venit vreodata. Intr-o zi a venit frate-miu sa ma ia (cine stie de ce oare, avand in vedere ca era si el un blambec in clasa aIVa or so) si tot eram suspicioasa ca vom ajunge la mama si la tata... In fine, as vrea ca Santiago sa fie fericit cand e vorba de gradinita.
Asa ca ieri am vazut-o pe prima. Si sunt foarte aproape sa spun ca si ultima pentru urmatoarea perioada. Insa poate totusi imi fac curaj si mai incerc una din apropiere, macar sa vad daca nu halucinez eu cumva.
Am studiat netul mare, m-am gandit ca inteligent ar fi ca gradinita sa fie aproape de casa sau maxim, undeva intre casa si birou. Insa varianta a doua nu prea zboara, ca daca intr-un an-doi imi schimb serviciul, e aiurea sa trebuiasca sa schimb si gradinita, numai ca sa nu fac ore prin trafic cu copilul in masina, in loc sa ne jucam linistiti. In ideea asta am sortat gradinitele din proxima vecinatate, si am sunat la cele 2 cele mai apropiate de casa, cele care primesc prunci de la 1,5 ani in sus. La cea la care am fost ieri, am ajuns acum o saptamana si am studiat-o pe dinafara. 10 minute pe jos, straduta linistita, cladirea parea a fi fost construita de gradinita din prima, nu transformata din camerele de zi ale cuiva in sali de clasa. Asa ca ieri am purces cu Santiagul din dotare si am facut cunostinta si cu interiorul. Totul in regula, insa m-a izbit mirosul de mancare, nu foarte enervant, insa insinuant (si asta imi amintesc de la gradinita mea, mirosul de cantina care plana vesnic peste tot - acum e drept ca mirosea a alte bucate, dar tot a mancare...). Educatoarea de la grupa mica mi-a facut un tur prin cladire. Am vazut putine ca am fost fascinata sa ma uit la fetele copiilor... Copilasii mari mi-au facut o impresie placuta, veselia cu care zburda o grupa pe un hol in drum catre lectia de nu-stiu-ce era cam la ce ma gandesc eu ca ar trebui sa reprezinte gradinita. In schimb, grupa buburuzelor (cei sub doi anisori) nu m-a convins deloc. Ba din contra. Desi erau doar 4 copilasi (grupa este in prezent de 5, Santiago ar fi al saselea, vezi sa nu!) si erau doua persoane cu ei (o asistenta maternala mai in varsta si inca o... ceva), ceva mi-a indoit inima. Probabil ca cel mai mic copilas, care avea doar 1 an si 1 luna si care era in bratele asistentei maternale (ceva imi spune ca nu mergea singurel) si care chiar m-a facut sa ma intreb de ce nu e in bratele mamei lui si e in bratele unui strain. Parca l-am vazut pe Santiago in locul lui si imaginea asta m-a bantuit pana seara. Degeaba am incercat sa ma concentrez pe ceilalti copii care mergeau pe acolo si se jucau cu jucarii (asta pana am intrat noi, ca apoi au venit ca matzele curioase sa ne adulmece de-aproape), pe Santiago, care desi statea inca oarecum agatat de mine, era si foarte interesat de ce se petrece pe acolo... sentimentul neplacut nu m-a parasit nici acum. Poate asta era doar socul din momentul in care realizezi ca vine si vremea asta, in care trebuie sa te desparti de copil, insa tot ce ma intreb eu acum este de ce m-as desparti de el. Mai sunt la o adica mai mult de 7 luni in care ne putem petrece linistiti vremea impreuna, tinandu-ne in brate ori de cate ori avem chef. Si la doi ani, ei bine, la doi ani vom vedea atunci.
La toate astea s-a adaugat si impresia neplacuta pe care mi-a lasat-o doamna directoare, pe care am intrebat-o daca pot aduce copilul treptat ca sa aiba timp sa se adapteze si mi-a taiat-o cam scurt ca integrarea se face din prima, ori facem treaba, ori nu. Maxim o sa planga putin la inceput. Ei nu zau? Sunt convinsa ca un copil se adapteaza si daca il culci brusc in cotetul cainelui, insa intrebarea este: de ce?!?!?
In mintea mea putina, care adesea viseaza intens ca trupul care o adaposteste traieste in alta tara, credeam ca pot sa ma duc cu copilul sa stau cu el, sa-l vad cum se acomodeaza. Nu sa-mi spuna "doamna C..." ca acomodarea se face brusc. Desi nu am deloc veleitati de vanzator, as putea sa-i fac un training folositor acestei doamne. Dar ea sigur nu i-ar vedea folosul, ce daca n-o sa ma aiba pe mine de clienta? Ma rog, hai ca ajung la subiectul meu favorit, servicii din RO si nu asta era ideea.

Ok, raman pentru moment la visul de a duce copilul la gradinita si cine stie, poate intre timp gasesc si locul adecvat. Intre timp asteptam bunicii (cei de departe) sa vina sa petreaca si ei o vreme cu nepotul, asteptam primavara, suntem foarte ocupati, nu prea avem timp de gradinita :).