mostenirea
Am fost sambata cu Santiago la o zi de nastere a unui copilas ce a implinit 1 an. O multime de fetite invitate, care mai de care mai dragute si cochete, intre care una de cam 5 ani, frumoasa foc, bine proportionata, nu slaba si nu grasa, nici macar grasuta. Mama ei ne povesteste - de fata cu copilul!! - cum a intrebat-o cineva de ce nu o da pe fetita la balet. "Pai ce sa faca asta la balet? Uita-te la ea! Asta-i de balet??".
Nu am auzit mai multa umilire adunata in asa putine cuvinte de mult timp. De la copilul fara nume numit asta, pana la continutul jignitor absolut transparent, pffff, oribil. Cat de greu poate fi sa te controlezi minim si sa reformulezi enormitatile, astfel incat sa nu jignesti atat de aspru copilul care nu are absolut nici o vina.? Nu poti fi vinovat ca baletul nu este chiar ceea ce ti s-ar potrivi. Cat de greu poate fi pentru tine ca parinte, sa te analizezi putin si sa-ti impui sa nu repeti ce ai auzit tu ca si copil din gura parintilor tai? Oare chiar purtam mostenirea asta in noi si nu ne putem debarasa de ea? Trebuie neaparat s-o transmitem mai departe?
In fine, daca un parinte care vorbeste asa despre copilul sau nu se poate schimba, atunci macar sa nu ajunga sa se intrebe peste o vreme de ce copilul este anorexic / bulimic, de ce are probleme de adaptare si de relationare, de ce are self esteem egal cu 0 si multe altele.
Mi se pare din ce in ce mai mare grozavia care se naste in parinti din lipsa unei minime educatii despre familie, care ar trebui facuta in scoala. Si sa nu aud ca programa e si asa incarcata, ca s-ar putea renunta foarte bine la lectia cu parameciul in schimbul lectiei despre 'cum sa ma port cu copiii mei cand o sa-i am'.
Am tone de articole restante in reader, din motive de munca multa, dar am apucat totusi sa arunc un ochi la Anca, ce scria ieri fix despre acelasi subiect.