chestia cu gradinita...

... e ca nu e cum credeam :D. Cam nimic de pe lume nu e cum crezi cand esti naiv si bezmetic, asa ca asta cu gradinita nici nu ma mai mira ca nu e cum ma asteptam...
Am crezut ca e foarte simplu: studiezi piata, vezi gradinitele, o alegi pe cea castigatoare, duci copilul acolo si gata, totul rezolvat. Ma gandesc de o vreme sa duc Santiagul la gradinita din multe motive. Cel mai important ar fi socializarea, de care, cat e cu mine singur 90% din timp 5 zile pe saptamana, nu prea are parte. Si activitatile pe care le-ar putea face acolo. Lasand la o parte faptul ca am perioade grele (cum abia s-a incheiat una) in care ma paste depresia si ajung la un grad de plictiseala care ma impiedica sa inventez vesnic jocuri si activitati noi, la gradinita ar putea face si lucruri de care acasa eu nu ma vad apucandu-ma prea curand: pictat, modelat etc. Si ar vedea nu numai copii si adulti noi, dar si spatii noi, jucarii noi... Si, foarte important, imi doresc tare sa-i placa la gradinita. Sa nu cumva sa ajunga ca mine, care la varsta asta nu-mi amintesc atat de multe de la liceu, cate imi amintesc de la gradinita. Si nici o amintire de bine. Au fost niste ani de cosmar, zilnic eram convinsa ca nu mai vine nimeni sa ma ia acasa (ai mei faceau naveta si ajungeau saracii in oras cand cum puteau); toti copiii erau la program lung, pana apareau parintii din fabrici si uzine, doar eu eram motata care la pranz pleca acasa. Daca aveam cu cine. Imi amintesc perfect ca daca ajungeam la ora la care toti copiii intrau in pijamale si se intindeau patuturile pentru somnul de dupa masa si nu aparea nimeni sa ma ia pana la ora aia, ma puneam pe modul urlet. Diminetile erau sinistre, ajungeam acolo pe intuneric (iarna), era super frig si eu eram impaiata in uniforma portocalie de plastic 130%, care invariabil, imi era lunga la maneci, asa ca aratam ca de la capatati. Si nu vroiam sa fiu acolo, cu sau fara uniforma. Tin minte ca odata am bagat in cele doua buzunare de la pieptul camasii portocalii de plastic multe jucarii micute, sperand in taina ca vor zice: fetita asta fura, n-o mai primim la gradinita. De acolo am ramas cu scarba profunda si definitiva fata de ciorba de sfecla, fata de pastele/taiteii cu lapte care au spuma prin ele :-&, fata de caimacul de pe lapte (si cine mai stie cate altele...). Un singur lucru imi placea la masa: mazarea. A, si cu scarba fata de somnul de dupa masa. Ca daca ma puneau la somn, era clar ca nu vine nimeni sa ma ia acasa. Si daca dormeam, cine stie daca ar mai fi venit vreodata. Intr-o zi a venit frate-miu sa ma ia (cine stie de ce oare, avand in vedere ca era si el un blambec in clasa aIVa or so) si tot eram suspicioasa ca vom ajunge la mama si la tata... In fine, as vrea ca Santiago sa fie fericit cand e vorba de gradinita.
Asa ca ieri am vazut-o pe prima. Si sunt foarte aproape sa spun ca si ultima pentru urmatoarea perioada. Insa poate totusi imi fac curaj si mai incerc una din apropiere, macar sa vad daca nu halucinez eu cumva.
Am studiat netul mare, m-am gandit ca inteligent ar fi ca gradinita sa fie aproape de casa sau maxim, undeva intre casa si birou. Insa varianta a doua nu prea zboara, ca daca intr-un an-doi imi schimb serviciul, e aiurea sa trebuiasca sa schimb si gradinita, numai ca sa nu fac ore prin trafic cu copilul in masina, in loc sa ne jucam linistiti. In ideea asta am sortat gradinitele din proxima vecinatate, si am sunat la cele 2 cele mai apropiate de casa, cele care primesc prunci de la 1,5 ani in sus. La cea la care am fost ieri, am ajuns acum o saptamana si am studiat-o pe dinafara. 10 minute pe jos, straduta linistita, cladirea parea a fi fost construita de gradinita din prima, nu transformata din camerele de zi ale cuiva in sali de clasa. Asa ca ieri am purces cu Santiagul din dotare si am facut cunostinta si cu interiorul. Totul in regula, insa m-a izbit mirosul de mancare, nu foarte enervant, insa insinuant (si asta imi amintesc de la gradinita mea, mirosul de cantina care plana vesnic peste tot - acum e drept ca mirosea a alte bucate, dar tot a mancare...). Educatoarea de la grupa mica mi-a facut un tur prin cladire. Am vazut putine ca am fost fascinata sa ma uit la fetele copiilor... Copilasii mari mi-au facut o impresie placuta, veselia cu care zburda o grupa pe un hol in drum catre lectia de nu-stiu-ce era cam la ce ma gandesc eu ca ar trebui sa reprezinte gradinita. In schimb, grupa buburuzelor (cei sub doi anisori) nu m-a convins deloc. Ba din contra. Desi erau doar 4 copilasi (grupa este in prezent de 5, Santiago ar fi al saselea, vezi sa nu!) si erau doua persoane cu ei (o asistenta maternala mai in varsta si inca o... ceva), ceva mi-a indoit inima. Probabil ca cel mai mic copilas, care avea doar 1 an si 1 luna si care era in bratele asistentei maternale (ceva imi spune ca nu mergea singurel) si care chiar m-a facut sa ma intreb de ce nu e in bratele mamei lui si e in bratele unui strain. Parca l-am vazut pe Santiago in locul lui si imaginea asta m-a bantuit pana seara. Degeaba am incercat sa ma concentrez pe ceilalti copii care mergeau pe acolo si se jucau cu jucarii (asta pana am intrat noi, ca apoi au venit ca matzele curioase sa ne adulmece de-aproape), pe Santiago, care desi statea inca oarecum agatat de mine, era si foarte interesat de ce se petrece pe acolo... sentimentul neplacut nu m-a parasit nici acum. Poate asta era doar socul din momentul in care realizezi ca vine si vremea asta, in care trebuie sa te desparti de copil, insa tot ce ma intreb eu acum este de ce m-as desparti de el. Mai sunt la o adica mai mult de 7 luni in care ne putem petrece linistiti vremea impreuna, tinandu-ne in brate ori de cate ori avem chef. Si la doi ani, ei bine, la doi ani vom vedea atunci.
La toate astea s-a adaugat si impresia neplacuta pe care mi-a lasat-o doamna directoare, pe care am intrebat-o daca pot aduce copilul treptat ca sa aiba timp sa se adapteze si mi-a taiat-o cam scurt ca integrarea se face din prima, ori facem treaba, ori nu. Maxim o sa planga putin la inceput. Ei nu zau? Sunt convinsa ca un copil se adapteaza si daca il culci brusc in cotetul cainelui, insa intrebarea este: de ce?!?!?
In mintea mea putina, care adesea viseaza intens ca trupul care o adaposteste traieste in alta tara, credeam ca pot sa ma duc cu copilul sa stau cu el, sa-l vad cum se acomodeaza. Nu sa-mi spuna "doamna C..." ca acomodarea se face brusc. Desi nu am deloc veleitati de vanzator, as putea sa-i fac un training folositor acestei doamne. Dar ea sigur nu i-ar vedea folosul, ce daca n-o sa ma aiba pe mine de clienta? Ma rog, hai ca ajung la subiectul meu favorit, servicii din RO si nu asta era ideea.

Ok, raman pentru moment la visul de a duce copilul la gradinita si cine stie, poate intre timp gasesc si locul adecvat. Intre timp asteptam bunicii (cei de departe) sa vina sa petreaca si ei o vreme cu nepotul, asteptam primavara, suntem foarte ocupati, nu prea avem timp de gradinita :).