prima oara...

... la plimbare fara carucior. Pentru ca de obicei mergem in parcuri, aflate la distanta semnificativa de casa si pentru ca Santiago abia a inceput sa mearga, iesirile noastre au fost in proportie covarsitoare insotite de carucior.

Dar cum copilul e tot mai temerar, am facut azi o proba de iesit 1 ora afara, dupa somn, in spatele blocului. Unde avem, prin amabilitatea primariei un micut loc de joaca, cu doua leagane pt copii mari, un tobogan la fel si cateva banci pentru multi pensionari sau tineri acneeci care beau beri, populatia depinzand de ora; totul asezat pe un strat de nisip, in care adesea sunt rahatei de caine, dar pe care ii acopera grijulie o mare salcie, din care cad frunze tot anul. (In perioadele cand ii termina de cazul frunzele, ca acum, ii cad crengile).
Si totusi ne-am avantat afara, pentru ca timpul era prea frumos pentru stat in casa, dar prea scurt pentru un drum in parc. Santiago a iesit din casa singur si a plecat spre scari (cele care urca din fericire) si doar cu tentatia liftului care venea, am reusit sa-l deturnez de la aburcarea lor in 4 labe. Jos au aparut primele lacrimi, cand nu am vrut sa ne intoarcem in casa scarii sa urce unica treapta de acolo. In fata blocului aceeasi poveste. La coltul blocului a inceput sa planga pentru ca vroia sa mearga in sens invers fata de locul de joaca. Pana la urma am ajuns acolo cu el in brate. In locul de joaca se intra din parcare pe o treapta mica si se iese spre strada pe doua trepte mai hotarate. Sa mai spun ce a facut copilul cam tot timpul? Da, ture intre cele doua locuri cu trepte, sus, jos, sus, jos si tot asa.
Apoi a evadat in parcare, de unde a ajuns in spatele blocului, unde au urmat alte lacrimi ca a gasit alte scari ce nu puteau fi urcate de el in picioare, fiind prea inalte. Asa ca plecarea de acolo a fost in plans isteric si tot ce a mai incercat sa faca apoi, a fost sa ajunga intr-un fel sau altul la noile scari, inclusiv printre masini. Evident, alte lacrimi, alta durere. Cand am plecat de tot, a plans din nou. Pe strada a inceput sa planga pentru ca avea de mers in directia in care, cand am iesit din casa, nu vroia cu nici un pret sa mearga. Asa ca am mers putin si intr-acolo.
La trecerea de pietoni (e o straduta mica, fara mult trafic, dar totusi strada) a descoperit coborarea de pe trotuar si, evident, urcarea de peste drum. Asa ca am pendulat o vreme, traversand strada iar si iar, facand semne diferitelor masini care asteptau sa trecem, nestiind ca noi doar escaladam trotuarul si vom traversa de fapt la un moment necunoscut nici macar mie. Plansetele au aparut iar cand a inceput sa ma traga de mana sa exploram si trotuarul dinspre bulevard, unde e un trafic de-ti taie respiratia. Asa ca am plecat cu copilul urland si plin de lacrimi si muci pe toata fata, spre casa, urmariti de privirile dezaprobatoare (la adresa mea) si / sau pline de compatimire (la adresa copilului) aruncate cam de toti trecatorii. Noroc ca eram aproape.
In casa au mai urmat cateva ture de plans, cand l-am luat la spalat pe maini si fata. A inceput sa planga cand l-am ridicat la chiuveta, apoi cand l-am coborat. Si cand i-am scos pantalonii. Apoi mi-a tot aratat usa de la intrare si m-a tot impins sa merg spre ea. I-am spus ca mergem maine din nou afara si a plans. Initial am vrut sa scriu cam de cate ori a reusit sa planga azi in 45 de minute, dar acum imi dau seama ca pot spune: de nenumarate ori, fara vreo exagerare.
Si senzatia mea acum este ca frustrarea care ar trebui sa se fi eliberat prin atatea plansete, de fapt abia incepe sa se acumuleze.

Oricum astept ziua mai lunga, poate negociez cu Tati niste iesiri cand vine el de la serviciu (sau poate da Doamne si citeste el singur pe aici hihihih) si pana una-alta mai dam niste ture cu tricicleta, ca la aia inca nu au inceput necazurile.

ps. acum e lat, cu mult inainte de ora de somn :)